Soluţii pentru toamnă? Prin noi înşine!

      Ideea apărută în umă cu ceva timp potrivit căreia P.N.L. va merge singur la alegerile parlamentare din acest an a fost una pe care am salutat-o cu mare bucurie. După realizarea uneia dintre cele mai mari uniuni din istoria politică postdecembristă  ar fi fost dificil să reînceapă un nou proces de fuziune, cu doar câteva luni înainte de alegeri.

       Dacă o bună parte din cei interesaţi de viaţa politică au înţeles raţiunea fuziunii P.N.L. cu P.D.L., chiar dacă unii au tot vorbit de U.S.L. ca reproş către P.N.L., iar alţii au amintit, mai ales în campania recent încheiată, de tăierile de salarii din timpul guvernului Boc, cei mai mulţi alegători au perceput, cred,  apropierea dintre P.N.L. şi P.D.L. ca pe una firească şi necesară. M-am numărat evident printre cei din urmă.

       Campania electorală din luna mai ne-a arătat tuturor că există o diferenţă importantă în privinţa încrederii acordate de electorat între P.S.D. şi P.N.L. şi de aici poate tendinţa, de înţeles de altfel, de a căuta şi încerca noi alianţe politice. Costurile unei mişcări de apropiere, precum cea preconizată la un moment dat, de U.N.P.R., ar fi afectat în mod categoric imaginea P.N.L., din moment ce nu era vorba despre un partid care să poată pretinde măcar că are sau că ar fi avut vreodată o tangenţă cu liberalismul sau cu vreo doctrină de centru- dreapta. Capitolul acesta e închis acum, slavă Domnului, dar o întrebare persistă în continuare : poate rămâne P.N.L. singur împotriva tuturor, aşa cum s-a dovedit că a fost în multe judeţe în momentul constituirii majorităţii la Consiliul Judeţean ?

     Scopul şi raţiunea unui partid politic este şi a fost mereu acela de a face parte din structuri guvernamentale pentru a-şi putea implementa proiectele pe care le-a pregătit pentru a fi implementate . Care este însă preţul care poate fi plătit fără a produce cumva prin asta vreun prejudiciu de imagine major? Variantele pe care le are astăzi P.N.L. la dispoziţie, nu sunt prea multe, din păcate. (mai mult…)

Un Parlament compromis ?

     În clipa în care Traian Băsescu a introdus în dezbaterea publică ideea cu Parlament unicameral şi o reducere la 300 a numărului de aleşi la nivel naţional, am fost un critic al acestei idei pentru că vedeam aici ura fostului preşedinte faţă de orice formă de manifestare democratică a vieţii politice româneşti. România modernă a fost definită şi printr-un regim monarhic parlamentar iar faptul că legiuitorii de la 1866 au mers pe ideea unui Parlament cu două camere legislative s-a dovedit în timp o opţiune corectă. Traian Băsescu nu a făcut decât să profite de faptul că pentru mulţi români existenţa unui număr mare de partide e o chestiune nocivă iar Parlamentul cu toţii saltimbancii care au trecut prin el după 1990 era ţinta cea mai uşor de nimerit dar şi de arătat cu degetul ca fiind responsabil pentru tot ce a mers prost după 1989. (mai mult…)