Astăzi fiind duminică vă invit la o călătorie în timp. Liberalii nu au doar în zilele noastre dileme legate de identitatea lor. Dezbaterile de la sfârșitul secolului al XIX-lea din interiorul familiei liberale ne arată de fiecare dată forța de remodelare a liberalismului la realitățile societății românești.

Prezentați la începutul intrării lor în arena politică de la București la jumătatea secolului al XIX-lea ca fiind exponenți ai valorilor stângii și etichetați cel mai adesea cu sintagma de „roșii”, după obținerea independenței și a coagulării realizate în jurul „Coaliției de la Mazar Pașa” liberalii manifestau în ultimii ani ai guvernării începute la 1876, o preocupare accentuată pentru modul în care ideile și activitatea lor politică erau receptate în societatea românească. Deși până la războiul de independență nu au putut fi consemnate prea multe momente de „reflecție” în dreptul lor, liberalii încercau după acest moment de cotitură pentru istoria românilor să ocupe un loc cît mai bine precizat pe scena politică românească, în primul rând prin raportări clare la adversari dar și la setul de principii pe care ei înșiși le promovau.

Dacă am privi marea guvernare liberală (1876-1888) în ansamblul ei, putem observa cum în ultimii ani ai acesteia, liderul formal al PNL, I.C. Brătianu, începe să nu mai respingă la fel de vehement în totalitatea lor, idei vehiculate până atunci de conservatori. Demn de remarcat este în egală măsură și efortul consistent de a deschide punți de comunicare și colaborare cu reprezentanți ai familiei politice conservatoare cooptându-i în diferite structuri guvernamentale. Exemplele cele mai cunoscute sunt P.P. Carp și Titu Maiorescu. Faptul că în ultimii ani ai guvernării liberale I.C. Brătianu ajungea în ipostaza de a nu mai fi acceptat ca prim ministru de un număr considerabil de oameni politici aparținând unor nuanțe ideologice diferite, nu-l împiedica, ba dimpotrivă, să încerce să adune alături de el oameni politici cunoscuți până atunci ca fiind promotori ai ideilor conservatoare. Ceea ce surprindea cu siguranță în această perioadă era în primul rând disponibilitatea lui I.C. Brătianu pentru un compromis politic mergând chiar până la cedarea de poziții în cadrul conducerii PNL. În ciuda oricăror aparențe, astfel de mișcări politice nu însemnau sub nici o formă o renunțare la principiile fundamentale ale liberalismului ci mai degrabă strategii care puteau fi desigur discutabile, prin care primul ministru își asigurase pentru ceva timp susținerea politică, necesară reformelor pe care le considera în continuare vitale statului român. Despre toate aceste încercări vom vorbi în rândurile următoare.

Anul 1884 poate fi considerat un adevărat an de cotitură pentru PNL și liderul său. Situația economică a României impunea guvernului liberal inițierea unor măsuri care în esență presupuneau adoptarea unei legislații economice protecționiste, fără ca aceasta să ducă la o descurajare a intrării de capital străin la nordul Dunării. La fel ca în anii 1867-1868 când manifesta interes nu doar pentru organizarea formațiunii politice al cărei lider formal era ci și pentru aspecte de ordin doctrinar, I.C. Brătianu se remarca acum prin aducerea la cunoștința publicului interesat a concepțiilor unor teoreticieni ai liberalismului european precum Benjamin Constant, abatele de Sieyes, Condorcet sau Rousseau. Surpriza privind aparițiile publice ale primului ministru nu era reprezentată de astfel de intervenții, ci de plasarea acestuia în categoria celor care credeau că setul de valori, principii și instituții care fuseseră implementate în spațiul românesc după un model occidental trebuiau adaptate specificului societății românești. Astfel de luări de poziție îl plasau pe liderul liberal destul de mult înspre dreapta spectrului politic, fapt care surprindea cu siguranță pe unii dintre actorii scenei politice românești. Chiar dacă noua direcție în care dorea I.C. Brătianu să evolueze PNL era una apropiată din punct de vedere ideologic de aceea a conservatorilor, exista în continuare un interes constant pentru evoluția liberalismului european. Poziționarea aceasta a lui I.C. Brătianu nu mai contraria la fel ca altădată opinia publică românească ce era oarecum pregătită în legătură cu necesitatea unei anumite suportabilități a conservatorilor de către liberali, fiind evident și reciproca valabilă, prin intervenții precum cea a lui Constantin Dissescu, care pleda în acest sens în cadrul Ateneului Român, la începutul anului 1884. Din păcate pentru liberali evidențierea într-o dezbatere publică a contribuției pe care o avuseseră ambele formațiuni politice la procesul de modernizare al României nu contribuia la o diminuare a criticilor vehemente ale opoziției tot mai vocală după 1883 la adresa primului ministru liberal.

În aceste condiții I.C. Brătianu se vedea nevoit să-și diversifice strategia de menținere pe mai departe la guvernare. După ce în urmă cu doi ani reușise să-l integreze în arcul guvernamental pe liderul junimist P.P. Carp, realizând în felul acesta o blocare a criticilor conservatorilor pe teme de politică externă, colaborarea dintre junimiști și conservatori ducea la apariția unei situații nemaiîntâlnite până atunci și anume prezentarea pe liste comune în alegeri, dar și la întruniri publice obișnuite. Fără să o spună explicit Brătianu își atingea în felul acesta un alt obiectiv important și anume producerea unei bulversări importante în familia politică a conservatorilor. În condițiile amintite colaborarea dintre junimiști și conservatori nu avea cum să dureze foarte mult. Plecarea celor dintâi din conducerea Partidului Conservator în martie 1884, fuziunea conservatorilor cu liberalii ce-l recunoșteau drept lider pe George Vernescu era una din consecințele importante ale modului în care acționase Brătianu față de cei din dreapta spectrului politic românesc. Ruptura era completă în rîndul conservatorilor. În timp ce Titu Maiorescu acuza lipsa de consistență doctrinară a celor din rândul cărora se desprinsese, mai ales după fuziunea cu o facțiune liberală, liderul acesteia se erija deodată într-un apărător al conservatorilor despre care credea că primul-ministru liberal dorea să-i umiliească.

Șeful guvernului de la București nu se mulțumea însă doar să constate degringolada din rândurile conservatorilor. El încerca chiar înainte de ruptura cu C.A. Rosetti să cointereseze în mișcările politice pe care intenționa să le facă după proclamarea Regatului, oameni politici cunoscuți pentru moderația lor, iar unul dintre aceștia era Dimitrie Ghica. Obținând prin vot al senatorilor funcția de președinte al camerei superioare a Parlamentului în noiembrie 1881 (funcție deținută până în 1888) Ghica devenea unul dintre oamenii politici care aveau să-l susțină pe I.C. Brătianu în încercarea acestuia de a da un nou curs PNL. Schimbarea de abordare a vieții politice românești, deja amintită, nu putea să nu aibă propriile sale costuri politice, iar pentru primul ministru încă în funcție aceasta însemna acceptarea de către el în primul rând a faptului ca cel care era numit în epocă Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) să devină unul dintre cei mai importanți lideri ai PNL. Surprizele pe care le oferea I.C. Brătianu vieții politice românești continuau pe tot parcursul anului 1884. Astfel într-un context în care unul dintre susținătorii săi cei mai apropiați, Vasile Lascăr, era prezentat de către adversarii P.N.L. ca fiind un adept al ideilor conservatoare, Brătianu declara foarte mulțumit de faptul că PNL acceptase să capete o amprentă conservatoare din moment ce din rândurile sale făceau parte acum oameni politici cunoscuți pentru opțiunile lor ideologice precum Dimitrie Ghica şi Gh. Grigore Cantacuzino. Obișnuiți cu existența unor alianțe politice temporare colaborarea dintre Dimitrie Ghia și I.C. Brătianu avea să fie una de lungă durată, iar cel proaspăt cooptat în familia liberală se regăsea în anii următori atât în funcția de preşedinte al Clubului Naţional Liberal în locul lui Rosetti, a şefiei Comitetului Central Electoral şi, nu în cele din urmă în fruntea comitetului de redacţie al „Voinţei Naţionale”. Departe de a fi fost niște funcții onorifice, pozițiile politice amintite îi ofereau lui Dimitrie Ghica posibilitatea de a gira acțiunile electorale ale P.N.L. și de a-i oferi sprijinul parlamentar necesar în clipa în care unul dintre membrii guvernului, generalul Lecca, provoca o criză guvernamentală prin retragerea sa din funcție. Colaborarea dintre Dimitrie Ghica și I.C. Brătianu prindea forme concrete chiar în clipa în care pe agenda clasei politice românești se ivea un subiect nou, dar nu mai puțin controversat decât celelalte care apăruseră până atunci după 1876. De această dată energiile erau canalizate spre revizuirea Constituţiei. Dezbaterea avea să înceapă în ianuarie 1884, iar viziunile diferite în privința direcției ce trebuia urmată nu întârziau să apară la puțin timp de la începerea anului. Pentru mulți dintre adversarii guvernului liberal demararea discuțiilor despre modificarea pactului fundamental al țării reprezenta un pretext foarte bun pentru reluarea criticilor și atacurilor la adresa lui I.C. Brătianu și a echipei sale guvernamentale. Unul dintre cei mai vehemenți critici ai guvernului liberal era chiar fratele primului ministru liberal, cel care nu ezita să eticheteze întreaga administrație liberală aflată în funcție ca fiind una profund coruptă. Efortul pe care primul ministru îl depunea pentru coagularea tuturor forțelor liberale nu dădea rezultate întotdeauna. O înfrângere importantă, în planul imaginii, pe care primul ministru o înregistra era amânarea votului final pe tema revizuirii Constituției ca urmare a unei solicitări venite chiar din partea lui C.A. Rosetti, care dorea cu aceeași ardoare mai multe modificări constituționale într-o manieră mai radicală, una dintre cele avute în vedere fiind aceea a existenței unui colegiu unic de alegători. Beneficiind încă de un larg suport parlamentar situația amintită avea să fie repede depășită de un nou vot al celor care-i asigurau majoritatea primului ministru și care decideau continuarea discutării articolelor constituționale ce urmau a fi supuse votului final. Modul oarecum în forță de a acționa al primului ministru și al susținătorilor săi nu putea să nu provoace nemulțumiri în rândurile contestatarilor deja existenți într-un număr important. Prima consecință a situației amintite avea să fie ruptura lui C.A. Rosetti de I.C. Brătianu, vestea fiind adusă la cunoștința deputaților pe 16 februarie 1884. Pierderile suferite de PNL deveneau mai mari peste câteva luni când nemulțumiți de maniera în care I.C. Brătianu înțelegea să se raporteze nu doar la competitorii politici, dar uneori chiar și la proprii colegi de partid, genera noi plecări din partid, dizidenții asociindu-se ulterior cu acei oameni politici care creaseră deja o structură politică concurentă celei liberale.