Ne-am obişnuit, în ultimii ani să privim cu neîncredere la cei care fac astăzi politică, iar de multe ori chiar cu dispreţ. Faptul acesta e generat nu doar de modul în care ştiu cei mai mulţi dintre actorii scenei politice româneşti  să comunice cu alegătorii despre ce intenţionează să întreprindă, dar şi de lipsa, de cele mai multe ori, a oricărei legături între agenda lor şi preocupările cotidiene ale cetăţenilor. Din acest motiv am ajuns nu doar să nu mai credem în posibilitatea realizării măcar a unor mici schimbări, dar şi să fim destul de sceptici cu privire la personajele emblematice ale trecutului nostru.

          Nu fac parte dintre cei care privesc la istoria modernă a României sau la perioada interbelică ca la două perioade idilice din istoria noastră şi aceasta pentru că, din punctul meu de vedere, e greu să acceptăm pentru istoria românilor o vârstă de aur. De aici însă şi până la a prezenta cele două perioade amintite ca unele dominate de politicianism ieftin, corupţie şi lipsa de moralitate, aşa cum văd că există în ultimul timp tendinţa, e o cale foarte lungă. A accepta o asemenea variantă înseamnă să ignorăm faptul că în intervalul amintit s-au pus bazele statului român modern şi a început un amplu proces de modernizare a societăţii româneşti. Criticile aduse acestui  demers,  din cauza  numeroaselor  ezitări, sincope şi chiar eşecuri ignoră diferenţa existentă la jumătatea secolului al XIX-leam între societatea românească şi cealaltă Europă,precum şi greutăţile pe care le incumbă un proces de profunzimea celui realizat în societatea românească. Am mai spus-o şi cred că trebuie s-o repetăm – tot ce s-a întâmplat în România modernă a fost posibil datorită unei viziuni asupra direcţiei pe care trebuia s-o urmeze societatea românească, a unei forţe de mobilizare în momentele delicate şi chiar a unor sacrificii în plan personal, iar când spun asta mă gândesc la întreaga activitate a generaţiei paşoptiste. Prin tot ce a realizat, aceasta, în perioada  1848-1857, a convins opinia publică europeană şi o parte a diplomaţiei de necesitatea constiturii unui stat român unit. Dincolo de tarele binecunoscute ale societăţii româneşti, din punctul meu de vedere există o realitate cu privire la această perioadă, care nu poate fi ignorată şi anume un mod european de a face politică, ce poate servi drept model celor care fac astăzi politică. Este nevoie doar să găsim răgazul necesar pentru a privi în istorie.

         Un exemplu de raportare la tărâmul politic ni-l oferă Ionel Brătianu, un model de om politic nu doar pentru liberali. Redăm mai jos dialogul dintre cel care a fost prim-ministru al României Mari (1922-1926) şi una dintre figurile emblematice ale Partidului Naţional Liberal, I.Gh. Duca, la intrarea celui din urmă în rândurile liberalilor, în aprilie 1907: Te-ai gândit bine înainte de a te fi hotărât la acest pas?Căci de obicei lumea se avântă în politică cu inima uşoară, nu-şi dă seama pe ce cale porneşte când se consacră treburilor publice. Politica îţi poate da din când în când satsifacţii şi onoruri, dar pentru un om iubitor de ţară şi conştient de răspunderile sale, politica este un şir neîntrerupt de griji, de jertfă, un drum pe care eşti sortit să culegi mai multă nedreptate decât răsplată. Ma simt dator, spre deosebire de alţii să te previn despre ceea ce te aşteaptă. Încă odată te întreb dacă te-ai pregătit sufeleteşte, ca să înfrunţi încercările fatale legate de orice activitate politică în adevăratul şi înaltul înţeles al cuvântului?