Un mic fragment din introducerea lucrării Liberali versus conservatori.Monumente publice şi memorii concurente în România modernă( 1866-1914). 

          Privită mai mult din perspectiva transformărilor înregistrate în plan economic şi/sau politic, modernizarea societăţii româneşti a presupus şi un proces interesant desfășurat în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea în plan artistic. Fenomenul monumentelor publice din spaţiul românesc nu a reprezentat niciodată doar o chestiune de gust artistic, ci şi un fapt de societate, el manifestându-se ca o etapă importantă a procesului de europenizare pe care statul român îl cunoaştea după 1859. Discursurile apărute în întregul secol XIX ce au avut în centrul atenţiei lor ritmul şi modelul modernizator pe care România trebuia să-l urmeze şi monumentele publice apărute la nordul Dunării erau, prin întreaga poveste a existenţei lor, o dovadă clară a preluării modelului francez de cultură şi civilizaţie.

         Parisul fusese la mijlocul secolului al XIX-lea nu doar locul în care o mare parte a clasei politice româneşti îşi formase o anumită cultură şi educaţie politică, ci şi cadrul în care descoperiseră, aşa cum sugerează şi Ioana Beldiman, atracţia pentru „arta solemnă a marmurei şi bronzului” dar şi „semnificaţia statuilor purtătoare de ideologie”. Chiar dacă spre deosebire de Franţa și întreg spațiul european occidental în România nu vom putea vorbi o epocă a statuomaniei, ce constituise un adevărat muzeu în aer liber pentru istoriile naționale din spațiul occidental, putem totuşi observa cum treptat la Bucureşti, dar şi în restul ţării, particulari şi reprezentanţi ai administraţiei locale, intuiesc faptul că statuile pot avea un anumit rol în cadrul constituirii ideologiei naţionale. Dincolo de tendinţa de a onora personaje emblematice ale istoriei noastre, dând naștere astfel unei arhitecturi a ceremonialului de putere care „vorbește” despre unitate națională și nu numai, dar şi de speranţa evidentă de a realiza un transfer de capital simbolic dinspre cel omagiat către omagiatorii săi, ideea ridicării de statui unor personaje recent „retrase” presupunea şi asumarea unor riscuri. Avem în vedere faptul că apropierea de momentul comemorării putea face ca unele din acţiunile politice ale celui omagiat, controversate la un moment dat, să fie reamintite tocmai în timpul festivităţilor organizate în cinstea sa.

          Includerea statuilor în angrenajul numit „ideologie naţională” nu mai este de multă vreme o noutate. Prin urmare, studiile ce urmează vizează mai întâi modul în care se desfășoară diferitele competiţii politice şi încercarea partidelor de a câştiga legitimitate din asocierea, într-o formă sau alta, cu eroii Evului Mediu, dar și cu personajele politice fanion ale secolului al XIX-lea, transformând însă inaugurările de monumente în ocazii de reactualizare a disputelor dintre putere şi opoziţie. Ceea ce va beneficia de o atenţie deosebită din partea noastră va fi maniera prin care, în ciuda sentimentului de solidaritate naţională pe care-l provoacă moartea unora din liderii politici, în momentul în care apare ideea ridicării unui monument public, vechile rivalităţi politice reapar. Dincolo de interesele de moment, partidele rivale susţineau sau contestau o inaugurare de statuie, apelând la anumite valori şi stereotipuri. Bunăoară, liberalii vedeau în Ştefan cel Mare, un campion al creştinismului şi un precursor al compatibilizării noastre cu vestul continentului european, acuzându-i totodată pe conservatori pentru faptul că se opuneau reformei agrare, invocând un Ev Mediu românesc idilic. Acelaşi gen de instrumentalizare politică poate fi uşor sesizat în cazul statuii lui Alexandru I. Cuza, inaugurată în 1912, tot la Iaşi. Întreaga desfășurare de forțe din acel moment ilustra faptul că fenomenul comemorativ nu devenise doar un pretext pentru a  repune în discuţie publică din diferite perspective ideologice problema agrară ori memoria anului 1907. Momente de factura celui amintit devin de cele mai multe ori un instrument de negociere în plan internaţional, iar uneori o formă de război simbolic. Atunci când  întreaga comunitate românească evocă un erou asociat îndeobşte cu ideea de unitate naţională (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I. Cuza), comemorarea capătă de multe ori valențe revendicative inclusiv teritoriale (Basarabia, Bucovina, Transilvania).

         Esenţa cercetării noastre constă aşadar în investigarea discursului cultural şi politic care mediază receptarea unor figuri ale panteonului naţional. Vom inventaria apoi reacţiile apărute faţă de modul în care autorităţile statului român gestionează evenimentele inaugurale şi  maniera în care urmaşii unor oameni politici (I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu sau Alexandru Lahovary) încearcă să-şi impună colegii de partid drept modele pentru generaţiile viitoare.

       Problema monumentelor publice din România a fost, de-a lungul timpului, avută în vedere de către istoriografia română, această preocupare oferind însă doar cercetări izolate a fenomenului. Acest fapt a determinat lipsa unor cercetări sistematice care să analizez fenomenului monumentelor politice din punct de vedere istoric, antropologic sau politic, după modelul studiilor existente în istoriografia oocidentală. Dacă lucrări precum cele ale lui Pompiliu Eliade şi George Bengescu au înregistrat impactul pe care cultura artistică franceză l-a avut asupra comanditarilor de statui din România, lucrări precum cele ale lui Oscar Walter Cisek, Oscar Han sau Remus Niculescu s-au concentrat asupra operelor şi a opţiunii colecţionarilor comanditari. Importante pentru înţelegerea fenomenului pe care vrem sa-l analizăm în paginile următoare sunt şi lucrările lui Frederic Damé, Gheorghe Bezviconi şi Mihai Sorin Rădulescu. Faţă de lucrările clasice, axate pe discursul public,  pe interesele politice şi pe relatările presei suntem interesaţi să vedem în ce măsură o exploatare mai atentă a surselor care pot exprima subiectivitatea individului, cum ar fi memoriile sau discursurile rostite cu diferite prilejuri ne pot aduce rezultate deosebite. Dincolo de discursuri, corespondenţa unor lideri politici precum C.A.Rosetti sau Titu Maiorescu  dezvăluie  importante informaţii despre istoricul comenzilor unor sculpturi. Vom şti în felul acesta dacă statuile la care ne vom referi în paginile următoare erau cu adevărat valorizate în sens patriotic sau deveneau, mai degrabă, un simbol al puterii financiare a celui care comanda monumentul, din dorinţa de a fi inclus astfel în posteritatea unui personaj istoric.

          Intenţia noastră este să analizăm care au fost resorturile valorice şi codurile culturale ce au stat la baza deciziei de a transforma  unele personaje în modele demne de urmat de întreaga societate. Dificultatea cea mai mare constă în faptul că, în acel moment, lipsea societăţii româneşti nu doar o tradiţie a acestor statui istoriste, ci şi o şcoală românească de sculptură, fapt care va da artiştilor francezi o mare libertate de manifestare. Ridicarea statuilor „oamenilor de seamă” dispăruţi în urmă cu mai mult sau mai puţin timp devenea, după 1870, o chestiune ce ţinea de domeniul politic, dar şi de cel artistic. Ceea ce reprezintă o primă provocare în această direcţie este stabilirea gradului în care participarea la inaugurarea unei sculpturi era expresia dezvoltării unei vieţi culturale aparte sau doar un spectacol ce datora totul existenţei unor regizori abili, cărora nu le scăpa din vedere nici un detaliu. Apariţia statuilor într-o perioadă în care România începea să se raporteze altfel la vecinii săi, era o dovadă a faptului că elita politică românească îşi însuşea funcţia instructivă a sculpturii, arta socială  fiind menită să consolideze afirmarea identităţii naţionale. Important este însă că dincolo de festivisme, comemorarea presupunea participarea a trei factori care negociau permanent tonalitatea şi semnificaţia celebrărilor: a) organizaţiile culturale, cu discurs patriotic intransigent, iniţiatoare a celor mai multe dintre manifestări, b) societatea românească prezentă mai mult prin disponibilitatea de a participa, fără reacţii care să o individualizeze în mod deosebit şi c) puterea politică obligată mereu să găsească un echilibru între dezideratele de multe ori maximale pe de o parte, şi constrângerile dictate de nevoia unui echilibru între politica internă şi cea externă, pe de alta. În condiţiile în care sesizăm o participare numeroasă la toate manifestările publice ce au loc după anul 1866, textele din paginile următoare vor acorda atenţia cuvenită şi modului în care, în ciuda repetitivităţii fenomenului comemorărilor, există o atracţie considerabilă a serbărilor oficiale. Această situaţie nu excludea existenţa unor momente tensionate, în care pasiunile politice apar în prim plan. Rămâne să stabilim dacă regimul politic de la Bucureşti dispune, după venirea lui Carol I pe tronul României, de un aparat de propagandă atât de eficient încât să menţină un interes constant pentru discursuri grave, elogii şi autocompătimire sau explicaţiile trebuie căutate în altă parte.