A început şcoala şi ca de fiecare dată televiziunile au surprins prezenţa şi discursurile oamenilor politici aflaţi în curţile şcolilor sau pe la tribune. Unii mai dornici ca mesajul lor să fie bine receptat nu au ezitat să se urce chiar şi pe o catedră. Ce poate fi mai emoţionant pentru un copil venit în prima zi de şcoală decât să-l vadă pe primarul proaspăt ales, Pandele, cocoţat pe o catedră. Cineva ar putea spune că până la urmă nu e decât o masă. Faptul că este masa de la care un profesor sau altul va încerca, în timpul anului, să le transmită elevilor cunoştinţe, valori şi principii de viaţă poate fi considerat de unii de-a dreptul o chestiune minoră. Din aceeaşi gamă de valori face parte şi celebrul discurs al lui Traian Băsescu din urmă cu mai mulţi ani în care, amuzat teribil, cum altfel, le povestea elevilor prezenţi despre spaimele pe care i le provoca o anumită profesoară. Întregul comportament public al fostului preşedinte ne-a dovedit faptul că nu doar o profesoară, ci şcoala în ansamblul ei a fost pentru marinarul şef o mare sperietoare şi un teribil coşmar. Faptul că preşedintele de astăzi al României îi îndeamnă pe tineri să nu copieze pare, sunt convins, o secvenţă dintr-un alt film decât cel pe care ne-am obişnuit să-l vedem.

   Bunele intenţii ale oamenilor politici, dincolo de discursuri, se manifestă prin decizii şi acţiuni concrete. Din punctul meu de vedere începerea şcolii în România reprezintă, de fiecare dată, cine ştie pentru cât timp, o nouă ocazie pentru a vedea faptul că dincolo de analize şi clasamente România este şi din această perspectivă a şcolii, ruptă în două. Avem astfel o Românie a urbanului în care şcolile arată, din punct de vedere material, mulţumitor şi una a ruralului în care şcolile au destule dintre ele toaletele în curţi, sursele de apă sunt destul de incerte, în privinţa posibilităţii sau nu a infestării cu diferite bacterii, ori toate astea nu sunt decât o altă dovadă a eşecului pe care procesul de remodernizare al României început în 1990 îl cunoaşte. Putem vorbi despre Europa cât vrem noi prin campaniile electorale, dar când accesul la multe dintre şcolile din această ţară este atât de greoi, cu drumuri desfundate, cu pereţi coşcoviţi, iar enumerarea ar putea continua, putem spune că motivul pentru care astăzi românii nu mai au încredere în clasa politică actuală este unul întemeiat.

     Într-o societate în care guvernele nu reuşesc să stabilească cu fermitate care sunt obiectivele mari, pe un interval important de timp, vom auzi mereu discuţii precum cele din ultimul timp, potrivit cărora bugetul naţional nu poate suporta măriri de salarii sau pensii speciale tocmai pentru profesori. Sunt conştient de faptul că avem astăzi un buget care devine tot mai sufocat de numeroasele facilităţi, dar când văd că de fiecare dată specialiştii în finanţe descoperă subţirimea bugetului tocmai cînd vine vorba în general despre educaţie, de profesori în special, mă gândesc că asistăm la un teatru al absurdului. Este educaţia o prioritate pentru România? Aceasta este o întrebare la care nu trebuie să răspundă doar viitorii parlamentari şi membrii viitorului cabinet, ci întreaga societate românească. Dacă răspunsul este unul pozitiv atunci trebuie să ne gândim la statutul profesorului( învăţătorului) în România, la cate modificări mai aducem legii educaţiei şi nu în ultimul rând dacă putem sau nu să acordăm 6% din PIB, aşa cum scrie într-una din multele variante ale legii amintite, pentru acest domeniu. Pentru viitoarea coaliţie majoritară acesta va fi testul adevărului cu privire la intenţiile în sistemul educaţional. Orice mică şmecherie, care presupune completarea prin fonduri europene, sau alocaţii de la bugetul autorităţilor locale, şi el destul de grevat de diferite sarcini, înseamnă că nu am înţeles de fapt importanţa educaţiei în evoluţia unei societăţi. Ştiu bine faptul că nu finanţarea este singura problemă a educaţiei româneşti, dar nu ne mai putem minţi la nesfîrşit strigând spre minister să modifice cumva programa încărcată spun unii, prea simplă spun alţii, sau spre profesori pentru că nu au abordări moderne în actul de predare, dacă nu alocăm bugetul absolut necesar unei educaţii moderne, potrivit secolului în care trăim. E bine că mergem la deschiderea anului şcolar pentru că, dincolo de fuga după imagine a unora sau altora, arătăm noi cei care facem politică faptul că ne pasă măcar puţin de şcoală. Important este însă să nu rămânem doar la nivelul unui gest de imagine şi să păşim în lumea reală, care are multe aşteptări, dar şi mai multe nevoi.