Monumente publice. Construcţii identitare în România modernă

Monumente publice. Construcţii identitare în România modernă

       Un mic fragment din introducerea lucrării Liberali versus conservatori.Monumente publice şi memorii concurente în România modernă( 1866-1914). 

          Privită mai mult din perspectiva transformărilor înregistrate în plan economic şi/sau politic, modernizarea societăţii româneşti a presupus şi un proces interesant desfășurat în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea în plan artistic. Fenomenul monumentelor publice din spaţiul românesc nu a reprezentat niciodată doar o chestiune de gust artistic, ci şi un fapt de societate, el manifestându-se ca o etapă importantă a procesului de europenizare pe care statul român îl cunoaştea după 1859. Discursurile apărute în întregul secol XIX ce au avut în centrul atenţiei lor ritmul şi modelul modernizator pe care România trebuia să-l urmeze şi monumentele publice apărute la nordul Dunării erau, prin întreaga poveste a existenţei lor, o dovadă clară a preluării modelului francez de cultură şi civilizaţie.

         Parisul fusese la mijlocul secolului al XIX-lea nu doar locul în care o mare parte a clasei politice româneşti îşi formase o anumită cultură şi educaţie politică, ci şi cadrul în care descoperiseră, aşa cum sugerează şi Ioana Beldiman, atracţia pentru „arta solemnă a marmurei şi bronzului” dar şi „semnificaţia statuilor purtătoare de ideologie”. Chiar dacă spre deosebire de Franţa și întreg spațiul european occidental în România nu vom putea vorbi o epocă a statuomaniei, ce constituise un adevărat muzeu în aer liber pentru istoriile naționale din spațiul occidental, putem totuşi observa cum treptat la Bucureşti, dar şi în restul ţării, particulari şi reprezentanţi ai administraţiei locale, intuiesc faptul că statuile pot avea un anumit rol în cadrul constituirii ideologiei naţionale. Dincolo de tendinţa de a onora personaje emblematice ale istoriei noastre, dând naștere astfel unei arhitecturi a ceremonialului de putere care „vorbește” despre unitate națională și nu numai, dar şi de speranţa evidentă de a realiza un transfer de capital simbolic dinspre cel omagiat către omagiatorii săi, ideea ridicării de statui unor personaje recent „retrase” presupunea şi asumarea unor riscuri. Avem în vedere faptul că apropierea de momentul comemorării putea face ca unele din acţiunile politice ale celui omagiat, controversate la un moment dat, să fie reamintite tocmai în timpul festivităţilor organizate în cinstea sa.

          Includerea statuilor în angrenajul numit „ideologie naţională” nu mai este de multă vreme o noutate. Prin urmare, studiile ce urmează vizează mai întâi modul în care se desfășoară diferitele competiţii politice şi încercarea partidelor de a câştiga legitimitate din asocierea, într-o formă sau alta, cu eroii Evului Mediu, dar și cu personajele politice fanion ale secolului al XIX-lea, transformând însă inaugurările de monumente în ocazii de reactualizare a disputelor dintre putere şi opoziţie. Ceea ce va beneficia de o atenţie deosebită din partea noastră va fi maniera prin care, în ciuda sentimentului de solidaritate naţională pe care-l provoacă moartea unora din liderii politici, în momentul în care apare ideea ridicării unui monument public, vechile rivalităţi politice reapar. Dincolo de interesele de moment, partidele rivale susţineau sau contestau o inaugurare de statuie, apelând la anumite valori şi stereotipuri. Bunăoară, liberalii vedeau în Ştefan cel Mare, un campion al creştinismului şi un precursor al compatibilizării noastre cu vestul continentului european, acuzându-i totodată pe conservatori pentru faptul că se opuneau reformei agrare, invocând un Ev Mediu românesc idilic. Acelaşi gen de instrumentalizare politică poate fi uşor sesizat în cazul statuii lui Alexandru I. Cuza, inaugurată în 1912, tot la Iaşi. Întreaga desfășurare de forțe din acel moment ilustra faptul că fenomenul comemorativ nu devenise doar un pretext pentru a  repune în discuţie publică din diferite perspective ideologice problema agrară ori memoria anului 1907. Momente de factura celui amintit devin de cele mai multe ori un instrument de negociere în plan internaţional, iar uneori o formă de război simbolic. Atunci când  întreaga comunitate românească evocă un erou asociat îndeobşte cu ideea de unitate naţională (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I. Cuza), comemorarea capătă de multe ori valențe revendicative inclusiv teritoriale (Basarabia, Bucovina, Transilvania).

         Esenţa cercetării noastre constă aşadar în investigarea discursului cultural şi politic care mediază receptarea unor figuri ale panteonului naţional. Vom inventaria apoi reacţiile apărute faţă de modul în care autorităţile statului român gestionează evenimentele inaugurale şi  maniera în care urmaşii unor oameni politici (I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu sau Alexandru Lahovary) încearcă să-şi impună colegii de partid drept modele pentru generaţiile viitoare.

       Problema monumentelor publice din România a fost, de-a lungul timpului, avută în vedere de către istoriografia română, această preocupare oferind însă doar cercetări izolate a fenomenului. Acest fapt a determinat lipsa unor cercetări sistematice care să analizez fenomenului monumentelor politice din punct de vedere istoric, antropologic sau politic, după modelul studiilor existente în istoriografia oocidentală. Dacă lucrări precum cele ale lui Pompiliu Eliade şi George Bengescu au înregistrat impactul pe care cultura artistică franceză l-a avut asupra comanditarilor de statui din România, lucrări precum cele ale lui Oscar Walter Cisek, Oscar Han sau Remus Niculescu s-au concentrat asupra operelor şi a opţiunii colecţionarilor comanditari. Importante pentru înţelegerea fenomenului pe care vrem sa-l analizăm în paginile următoare sunt şi lucrările lui Frederic Damé, Gheorghe Bezviconi şi Mihai Sorin Rădulescu. Faţă de lucrările clasice, axate pe discursul public,  pe interesele politice şi pe relatările presei suntem interesaţi să vedem în ce măsură o exploatare mai atentă a surselor care pot exprima subiectivitatea individului, cum ar fi memoriile sau discursurile rostite cu diferite prilejuri ne pot aduce rezultate deosebite. Dincolo de discursuri, corespondenţa unor lideri politici precum C.A.Rosetti sau Titu Maiorescu  dezvăluie  importante informaţii despre istoricul comenzilor unor sculpturi. Vom şti în felul acesta dacă statuile la care ne vom referi în paginile următoare erau cu adevărat valorizate în sens patriotic sau deveneau, mai degrabă, un simbol al puterii financiare a celui care comanda monumentul, din dorinţa de a fi inclus astfel în posteritatea unui personaj istoric.

          Intenţia noastră este să analizăm care au fost resorturile valorice şi codurile culturale ce au stat la baza deciziei de a transforma  unele personaje în modele demne de urmat de întreaga societate. Dificultatea cea mai mare constă în faptul că, în acel moment, lipsea societăţii româneşti nu doar o tradiţie a acestor statui istoriste, ci şi o şcoală românească de sculptură, fapt care va da artiştilor francezi o mare libertate de manifestare. Ridicarea statuilor „oamenilor de seamă” dispăruţi în urmă cu mai mult sau mai puţin timp devenea, după 1870, o chestiune ce ţinea de domeniul politic, dar şi de cel artistic. Ceea ce reprezintă o primă provocare în această direcţie este stabilirea gradului în care participarea la inaugurarea unei sculpturi era expresia dezvoltării unei vieţi culturale aparte sau doar un spectacol ce datora totul existenţei unor regizori abili, cărora nu le scăpa din vedere nici un detaliu. Apariţia statuilor într-o perioadă în care România începea să se raporteze altfel la vecinii săi, era o dovadă a faptului că elita politică românească îşi însuşea funcţia instructivă a sculpturii, arta socială  fiind menită să consolideze afirmarea identităţii naţionale. Important este însă că dincolo de festivisme, comemorarea presupunea participarea a trei factori care negociau permanent tonalitatea şi semnificaţia celebrărilor: a) organizaţiile culturale, cu discurs patriotic intransigent, iniţiatoare a celor mai multe dintre manifestări, b) societatea românească prezentă mai mult prin disponibilitatea de a participa, fără reacţii care să o individualizeze în mod deosebit şi c) puterea politică obligată mereu să găsească un echilibru între dezideratele de multe ori maximale pe de o parte, şi constrângerile dictate de nevoia unui echilibru între politica internă şi cea externă, pe de alta. În condiţiile în care sesizăm o participare numeroasă la toate manifestările publice ce au loc după anul 1866, textele din paginile următoare vor acorda atenţia cuvenită şi modului în care, în ciuda repetitivităţii fenomenului comemorărilor, există o atracţie considerabilă a serbărilor oficiale. Această situaţie nu excludea existenţa unor momente tensionate, în care pasiunile politice apar în prim plan. Rămâne să stabilim dacă regimul politic de la Bucureşti dispune, după venirea lui Carol I pe tronul României, de un aparat de propagandă atât de eficient încât să menţină un interes constant pentru discursuri grave, elogii şi autocompătimire sau explicaţiile trebuie căutate în altă parte.

Pildă politică din trecut

          Ne-am obişnuit, în ultimii ani să privim cu neîncredere la cei care fac astăzi politică, iar de multe ori chiar cu dispreţ. Faptul acesta e generat nu doar de modul în care ştiu cei mai mulţi dintre actorii scenei politice româneşti  să comunice cu alegătorii despre ce intenţionează să întreprindă, dar şi de lipsa, de cele mai multe ori, a oricărei legături între agenda lor şi preocupările cotidiene ale cetăţenilor. Din acest motiv am ajuns nu doar să nu mai credem în posibilitatea realizării măcar a unor mici schimbări, dar şi să fim destul de sceptici cu privire la personajele emblematice ale trecutului nostru. (mai mult…)

Liberalismul românesc și tentațiile sale conservatoare

Astăzi fiind duminică vă invit la o călătorie în timp. Liberalii nu au doar în zilele noastre dileme legate de identitatea lor. Dezbaterile de la sfârșitul secolului al XIX-lea din interiorul familiei liberale ne arată de fiecare dată forța de remodelare a liberalismului la realitățile societății românești.

Prezentați la începutul intrării lor în arena politică de la București la jumătatea secolului al XIX-lea ca fiind exponenți ai valorilor stângii și etichetați cel mai adesea cu sintagma de „roșii”, după obținerea independenței și a coagulării realizate în jurul „Coaliției de la Mazar Pașa” liberalii manifestau în ultimii ani ai guvernării începute la 1876, o preocupare accentuată pentru modul în care ideile și activitatea lor politică erau receptate în societatea românească. Deși până la războiul de independență nu au putut fi consemnate prea multe momente de „reflecție” în dreptul lor, liberalii încercau după acest moment de cotitură pentru istoria românilor să ocupe un loc cît mai bine precizat pe scena politică românească, în primul rând prin raportări clare la adversari dar și la setul de principii pe care ei înșiși le promovau.

Dacă am privi marea guvernare liberală (1876-1888) în ansamblul ei, putem observa cum în ultimii ani ai acesteia, liderul formal al PNL, I.C. Brătianu, începe să nu mai respingă la fel de vehement în totalitatea lor, idei vehiculate până atunci de conservatori. Demn de remarcat este în egală măsură și efortul consistent de a deschide punți de comunicare și colaborare cu reprezentanți ai familiei politice conservatoare cooptându-i în diferite structuri guvernamentale. Exemplele cele mai cunoscute sunt P.P. Carp și Titu Maiorescu. Faptul că în ultimii ani ai guvernării liberale I.C. Brătianu ajungea în ipostaza de a nu mai fi acceptat ca prim ministru de un număr considerabil de oameni politici aparținând unor nuanțe ideologice diferite, nu-l împiedica, ba dimpotrivă, să încerce să adune alături de el oameni politici cunoscuți până atunci ca fiind promotori ai ideilor conservatoare. Ceea ce surprindea cu siguranță în această perioadă era în primul rând disponibilitatea lui I.C. Brătianu pentru un compromis politic mergând chiar până la cedarea de poziții în cadrul conducerii PNL. În ciuda oricăror aparențe, astfel de mișcări politice nu însemnau sub nici o formă o renunțare la principiile fundamentale ale liberalismului ci mai degrabă strategii care puteau fi desigur discutabile, prin care primul ministru își asigurase pentru ceva timp susținerea politică, necesară reformelor pe care le considera în continuare vitale statului român. Despre toate aceste încercări vom vorbi în rândurile următoare.

Anul 1884 poate fi considerat un adevărat an de cotitură pentru PNL și liderul său. Situația economică a României impunea guvernului liberal inițierea unor măsuri care în esență presupuneau adoptarea unei legislații economice protecționiste, fără ca aceasta să ducă la o descurajare a intrării de capital străin la nordul Dunării. La fel ca în anii 1867-1868 când manifesta interes nu doar pentru organizarea formațiunii politice al cărei lider formal era ci și pentru aspecte de ordin doctrinar, I.C. Brătianu se remarca acum prin aducerea la cunoștința publicului interesat a concepțiilor unor teoreticieni ai liberalismului european precum Benjamin Constant, abatele de Sieyes, Condorcet sau Rousseau. Surpriza privind aparițiile publice ale primului ministru nu era reprezentată de astfel de intervenții, ci de plasarea acestuia în categoria celor care credeau că setul de valori, principii și instituții care fuseseră implementate în spațiul românesc după un model occidental trebuiau adaptate specificului societății românești. Astfel de luări de poziție îl plasau pe liderul liberal destul de mult înspre dreapta spectrului politic, fapt care surprindea cu siguranță pe unii dintre actorii scenei politice românești. Chiar dacă noua direcție în care dorea I.C. Brătianu să evolueze PNL era una apropiată din punct de vedere ideologic de aceea a conservatorilor, exista în continuare un interes constant pentru evoluția liberalismului european. Poziționarea aceasta a lui I.C. Brătianu nu mai contraria la fel ca altădată opinia publică românească ce era oarecum pregătită în legătură cu necesitatea unei anumite suportabilități a conservatorilor de către liberali, fiind evident și reciproca valabilă, prin intervenții precum cea a lui Constantin Dissescu, care pleda în acest sens în cadrul Ateneului Român, la începutul anului 1884. Din păcate pentru liberali evidențierea într-o dezbatere publică a contribuției pe care o avuseseră ambele formațiuni politice la procesul de modernizare al României nu contribuia la o diminuare a criticilor vehemente ale opoziției tot mai vocală după 1883 la adresa primului ministru liberal.

În aceste condiții I.C. Brătianu se vedea nevoit să-și diversifice strategia de menținere pe mai departe la guvernare. După ce în urmă cu doi ani reușise să-l integreze în arcul guvernamental pe liderul junimist P.P. Carp, realizând în felul acesta o blocare a criticilor conservatorilor pe teme de politică externă, colaborarea dintre junimiști și conservatori ducea la apariția unei situații nemaiîntâlnite până atunci și anume prezentarea pe liste comune în alegeri, dar și la întruniri publice obișnuite. Fără să o spună explicit Brătianu își atingea în felul acesta un alt obiectiv important și anume producerea unei bulversări importante în familia politică a conservatorilor. În condițiile amintite colaborarea dintre junimiști și conservatori nu avea cum să dureze foarte mult. Plecarea celor dintâi din conducerea Partidului Conservator în martie 1884, fuziunea conservatorilor cu liberalii ce-l recunoșteau drept lider pe George Vernescu era una din consecințele importante ale modului în care acționase Brătianu față de cei din dreapta spectrului politic românesc. Ruptura era completă în rîndul conservatorilor. În timp ce Titu Maiorescu acuza lipsa de consistență doctrinară a celor din rândul cărora se desprinsese, mai ales după fuziunea cu o facțiune liberală, liderul acesteia se erija deodată într-un apărător al conservatorilor despre care credea că primul-ministru liberal dorea să-i umiliească.

Șeful guvernului de la București nu se mulțumea însă doar să constate degringolada din rândurile conservatorilor. El încerca chiar înainte de ruptura cu C.A. Rosetti să cointereseze în mișcările politice pe care intenționa să le facă după proclamarea Regatului, oameni politici cunoscuți pentru moderația lor, iar unul dintre aceștia era Dimitrie Ghica. Obținând prin vot al senatorilor funcția de președinte al camerei superioare a Parlamentului în noiembrie 1881 (funcție deținută până în 1888) Ghica devenea unul dintre oamenii politici care aveau să-l susțină pe I.C. Brătianu în încercarea acestuia de a da un nou curs PNL. Schimbarea de abordare a vieții politice românești, deja amintită, nu putea să nu aibă propriile sale costuri politice, iar pentru primul ministru încă în funcție aceasta însemna acceptarea de către el în primul rând a faptului ca cel care era numit în epocă Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) să devină unul dintre cei mai importanți lideri ai PNL. Surprizele pe care le oferea I.C. Brătianu vieții politice românești continuau pe tot parcursul anului 1884. Astfel într-un context în care unul dintre susținătorii săi cei mai apropiați, Vasile Lascăr, era prezentat de către adversarii P.N.L. ca fiind un adept al ideilor conservatoare, Brătianu declara foarte mulțumit de faptul că PNL acceptase să capete o amprentă conservatoare din moment ce din rândurile sale făceau parte acum oameni politici cunoscuți pentru opțiunile lor ideologice precum Dimitrie Ghica şi Gh. Grigore Cantacuzino. Obișnuiți cu existența unor alianțe politice temporare colaborarea dintre Dimitrie Ghia și I.C. Brătianu avea să fie una de lungă durată, iar cel proaspăt cooptat în familia liberală se regăsea în anii următori atât în funcția de preşedinte al Clubului Naţional Liberal în locul lui Rosetti, a şefiei Comitetului Central Electoral şi, nu în cele din urmă în fruntea comitetului de redacţie al „Voinţei Naţionale”. Departe de a fi fost niște funcții onorifice, pozițiile politice amintite îi ofereau lui Dimitrie Ghica posibilitatea de a gira acțiunile electorale ale P.N.L. și de a-i oferi sprijinul parlamentar necesar în clipa în care unul dintre membrii guvernului, generalul Lecca, provoca o criză guvernamentală prin retragerea sa din funcție. Colaborarea dintre Dimitrie Ghica și I.C. Brătianu prindea forme concrete chiar în clipa în care pe agenda clasei politice românești se ivea un subiect nou, dar nu mai puțin controversat decât celelalte care apăruseră până atunci după 1876. De această dată energiile erau canalizate spre revizuirea Constituţiei. Dezbaterea avea să înceapă în ianuarie 1884, iar viziunile diferite în privința direcției ce trebuia urmată nu întârziau să apară la puțin timp de la începerea anului. Pentru mulți dintre adversarii guvernului liberal demararea discuțiilor despre modificarea pactului fundamental al țării reprezenta un pretext foarte bun pentru reluarea criticilor și atacurilor la adresa lui I.C. Brătianu și a echipei sale guvernamentale. Unul dintre cei mai vehemenți critici ai guvernului liberal era chiar fratele primului ministru liberal, cel care nu ezita să eticheteze întreaga administrație liberală aflată în funcție ca fiind una profund coruptă. Efortul pe care primul ministru îl depunea pentru coagularea tuturor forțelor liberale nu dădea rezultate întotdeauna. O înfrângere importantă, în planul imaginii, pe care primul ministru o înregistra era amânarea votului final pe tema revizuirii Constituției ca urmare a unei solicitări venite chiar din partea lui C.A. Rosetti, care dorea cu aceeași ardoare mai multe modificări constituționale într-o manieră mai radicală, una dintre cele avute în vedere fiind aceea a existenței unui colegiu unic de alegători. Beneficiind încă de un larg suport parlamentar situația amintită avea să fie repede depășită de un nou vot al celor care-i asigurau majoritatea primului ministru și care decideau continuarea discutării articolelor constituționale ce urmau a fi supuse votului final. Modul oarecum în forță de a acționa al primului ministru și al susținătorilor săi nu putea să nu provoace nemulțumiri în rândurile contestatarilor deja existenți într-un număr important. Prima consecință a situației amintite avea să fie ruptura lui C.A. Rosetti de I.C. Brătianu, vestea fiind adusă la cunoștința deputaților pe 16 februarie 1884. Pierderile suferite de PNL deveneau mai mari peste câteva luni când nemulțumiți de maniera în care I.C. Brătianu înțelegea să se raporteze nu doar la competitorii politici, dar uneori chiar și la proprii colegi de partid, genera noi plecări din partid, dizidenții asociindu-se ulterior cu acei oameni politici care creaseră deja o structură politică concurentă celei liberale.